Limba noastră-i o comoară

Acum aproape nouă ani, când am început să lucrez la Teatrul Evreiesc de Stat (poate am să povestesc cândva cum am ajuns să lucrez la teatru), am pătruns într-un univers complet străin. De la ideea de teatru, în sine, care părea o fabuloasă alchimie, în mintea mea, până la o cultură și tradiție care-mi erau complet necunoscute. Și o limbă – idiș – de a cărei existență nu avusesem habar până să lucrez la TES. Sigur că primele luni au fost dificile. Dar nici anii ce au urmat nu au fost mai ușori. Pentru că parte din ceea ce fac eu la teatru este să promovez spectacolele, inclusiv pe cele în limba idiș. Inițial eram foarte entuziasmată. Aveam ani mult mai puțini, energie mai multă și pasiune infinită. Eram convinsă că trebuie să existe undeva, într-un colț de univers, o rețetă sigură care să-i aducă pe oameni în sălile de teatru, la spectacolele în limba idiș. Care sunt, foarte important de menționat, traduse integral în limba română (prin supratitrare). Nu pot să spun nici că am eșuat, nici că am excelat, în ceea ce am avut de făcut. Însă am înțeles că nu există rețete magice pentru ceea ce voiam eu.

Cu ceva luni în urmă, Teatrul Evreiesc de Stat a fost invitat să fie parte a unui proiect european, despre limbile minoritare. Mai cu seamă, despre teatrele care performează în limbi minoritare. Proiectul se cheamă ”phōnē – giving minority languages a voice” (phōnē înseamnă ”voce”, în limba greacă). Kvääniteatteri reprezintă Norvegia și limba kven. Centro Dramático Galego este teatrul Galiciei, o regiune din Spania cunoscută pentru capitala sa – Santiago de Compostela și pentru celebrul El Camino de Santiago. Deutsch-Sorbisches Volkstheater Bautzen – ce se află în Germania – reprezintă comunitatea sorbilor. Teatrul Fíbín este parte a Irlandei. Teatr Piba se află în vestul Franței, și-i reprezintă pe bretoni. Stadttheater Bruneck este parte din nordul Italiei, mai exact din provincia Tirolul de Sud, și are ca scop protejarea limbii ladine (diferită de limbile latină și ladino). Iar Tryater reprezintă limba frizonă, și se află pe teritoriul Olandei.

În iunie, am fost împreună cu Maia Morgenstern la Tromsø, să îi cunoaștem pe partenerii din proiect. În acest weekend, la Brest, a avut loc întâlnirea pe teme de marketing. De data asta, am plecat singurică. Ceea ce m-a anxietat un pic, după precedenta experiență plină de aventuri. Am discutat mult despre felul în care înțelege fiecare teatru să-și aducă publicul aproape. Despre mijloacele folosite de fiecare în parte. Despre faptul că e nevoie de multă răbdare uneori. Și de pași mici. Făcuți conștient. Pentru a aduce publicul aproape de noi. Măsurând unități. Și bucurându-ne de fiecare unitate în parte.

Din toate cele opt teatre partenere în acest proiect, suntem singurii care avem sediul în capitala țării. Ceea ce ne conferă, desigur, și avantaje, și dezavantaje. Dar proiectul nu e despre competiții, ci despre conștientizare. Și informare. Avem multe lucruri de făcut – de scris o piesă de teatru, de făcut un spectacol, de adus laolaltă oameni din comunitate, de realizat podcast-uri și vodcast-uri. E un proiect lung și complicat, pe alocuri. Dar cred că va fi o experiență din care vom avea multe de învățat.

Poate că cel mai prețios lucru cu care am rămas, după cele două întâlniri din acest an, e că o limbă moare, atunci când nu mai are cine să o rostească. Însă e o alegere, personală pe alocuri, dacă ne raportăm la o limbă, oricare ar fi ea, ca la una a trecutului sau una a viitorului.

Nici inima nu mai bate, când nu mai ești dispus să te folosești de ea. Limba iubirii, limba credinței ori limba nădejdii se ascut sau se frâng după putința celui care alege să iubească sau să nu iubească, să creadă sau să nu creadă, să aibă sau nu aibă nădejde.

Rareori ne amintim prețul propriei limbi. Poate cel mai des atunci când plecăm într-atât de departe, încât prea rar ne e dat să ne întâlnim cu ea. Însă limba în care ne bate inima e limba mamei, așa cum chiar idișul m-a învățat. Iar limba mamei e cea a iubirii necondiționate.