Nu mai ține linia ocupată

Sâmbătă a început FNT – Festivalul National de Teatru / The National Theatre Festival. A 32-a ediție. Recunosc că îmi este destul de greu să mă reașez în matca spectatorului de festival, după doi ani de evenimente online. Mai ales când vine vorba de FNT, care este totuși polul de maxim interes teatral, în decursul unui an calendaristic.

Nu mai sunt atât de la curent cu ceea ce se mai întâmplă prin teatre. Am depășit punctul în care vedeam tot și știam tot. Au fost vremuri frumoase. Însă, cu fiecare spectacol pe care îl văd, pentru că o fac tot mai rar, simt că mi-e din ce în ce mai dificil să mă alătur unui univers care mi-e tot mai străin.

Sunt complet decuplată social. De la orice realitate. Încerc să mă prind dacă se întâmplă ceva important din postările și meme-urile de pe rețelele de socializare. Asta pentru că, de aproape doi ani, am renunțat să mă mai uit la televizor. Sau să citesc vreo știre. Aveam un profesor la sociologie care ne spunea, cu un ton destul de vehement, că nu poți fi sociolog dacă nu știi ce se întâmplă în jurul tău. Și dacă nu te informezi permanent. Avea dreptate. Însă eu mi-am dat seama că nu mai am disponibilitate să ascult atâtea lucruri care îmi fac mai mult rău, decât bine. Și că nu mai am energie să filtrez informațiile bune, de cele rele.

În seara asta am mers la un spectacol care m-a strivit. Mi-am simțit viscerele mutilate timp de 100 de minute. Nu știu când am mai asistat la ceva care să mă doară atât de tare, de la început până la final. Nu știu când am mai plâns atât de mult la un spectacol. Am înțeles, însă, de ce am renunțat să mai știu ceva despre lumea asta în care trăim cu toții. Pentru că mi-e atât de frică, de fapt, de tot ce se întâmplă în jur. În micul meu univers haotic, în care alerg, merg sau mă târăsc, după cum mă taie capul, eu sunt cea care face alegerile. Fug, când nu mai pot sta. Merg, când îmi vine să mă târăsc. Și mă târăsc, când nu mai am forță să alerg.

Nu vreau să povestesc prea multe, pentru că nici nu pot povesti prea multe. Poate că oamenii din viețile noastre ne apasă pe butoane care ne fac rău, fără să știe că o fac. Însă teatrul apasă o întreagă tastatură.

Multă lume vorbește astăzi despre traume. Atât de mult, încât subiectul a devenit derizoriu. La fel de multă lume vorbește despre feminism. Un alt subiect devenit motiv de glumă. Multă lume vorbește despre abuzurile din trecut. Și iarăși pare totul complet derizoriu. Poate că multa vehemență din spațiul public, și exagerarea socială, ne-au adus în punctul ăsta. Însă dincolo de bulele noastre de superioritate intelectuală, în care pocnim din degete și punem etichete, după bunul plac, există o realitate crudă și frustă. A femeilor care sunt mutilate, violate, supuse, umilite. A femeilor care nu înțeleg, pentru că nu le-a spus nimeni vreodată, că violența nu e o normalitate. Sau că actul sexual nu e o obligație contractuală, într-o căsnicie. A femeilor vândute ca niște produse de consum. Asta e o realitate pe care o ratăm. E realitatea aceea a știrilor de la ora 5. Pe care le-am tot ascultat atât de des, încât am ajuns să fim complet imuni la ce înseamnă viol, crimă sau orice altă formă de agresiune.

Mi-ar plăcea foarte tare să ajung să trăiesc în lumea asta fără să mai aud faptul că ”bătaia e ruptă din rai”, ”unde dă mama crește”, ”ce nu te doboară te face mai puternic” și altele asemenea. Violența naște violență. Iar bătăile te mutilează. Fizic și psihic. Iar ceea ce nu te doboară nu te face mai puternic. Ci te înrăiește. Și te face să îți construiești un milion de ziduri de apărare. Astfel încât să fii sigur că nimeni n-o să-ți mai poată face rău vreodată.

Sunt un om care a fost bătut mult pentru note. Mult și inutil. Inclusiv pentru note de 9. Nu am înțeles atunci, cu mintea mea de copil, decât că sunt defectă. Și că, dacă sunt bătută, probabil că merit asta. Astăzi înțeleg altfel realitatea de atunci, însă nu am depășit pragul acesta al fricii infinite pe care o simțeam din momentul în care luam respectiva notă de 9, până când ajungeam acasă, știind că voi fi bătută. Acum nu-mi mai judec părinții pentru povestea asta. Știu că atât au știu să facă, la momentul respectiv. Dar probabil că va mai trece mult timp până să o pot procesa eu complet. Fără să mă mai doară.

Sunt un om care a fost agresat sexual. De către un vecin. La vârsta de șapte ani. În repetate rânduri. N-a fost viol. Însă am fost sărutată, dezbrăcată, pipăită. Nu știu ce înțelegeam atunci când se întâmpla asta. Și nici n-am spus nimănui nimic. Până acum doi ani. Când mi-am dat seama cât de disociată sunt, pentru că am povestit despre eveniment cu atât de multă detașare. Și-acum, când scriu, o fac la fel. Ca și cum e o poveste ce nu-mi aparține.

Sunt un om care a văzut bătăi. Și sânge. Tot în școala primară. În familiile unchiilor mei. Ambii alcoolici. Ambii bătându-și nevestele. Înjurându-le și agresându-le. Îmi aduc aminte că pe una dintre ele, pe care o și vedeam mai des, o întrebam de ce nu pleacă. La puținii ani pe care îi aveam. Și-mi spunea mereu că stă pentru copii. Copii care astăzi au niște vieți complet disfuncționale.

Am trăit o viață întreagă cu o frică infinită de bărbați. Și toată frica asta s-a reactivat atât de tare, văzând acest spectacol. Sigur că nu ne dăm seama, în timp ce le trăim, dar toate evenimentele astea, mari sau mărunte, ne schimbă fundamental viețile. Și ne deraiază în direcții în care nu ne-am fi închipuit vreodată că vom ajunge.

Deși spun atât de multe lucruri despre mine, despre ceea ce sunt, ce fac și ce simt, sunt atâtea altele pe care mi-aș dori să le strig unui întreg univers. Și pe care nu știu a le spune încă. Pentru că nici eu nu le înțeleg pe de-a-ntregul.

„Nu mai ține linia ocupată” e un spectacol care te descompune. Care rupe fâșii din tine, lăsându-ți mațele la vedere. Mi-am dorit, pentru un moment, în timp ce așteptam deznodământul, să mă absoarbă cumva universul ăsta. Pentru că totul era prea mult. Am plecat mai mult în genunchi, decât pe picioare. Dar poate că a te târî, pentru a te salva, într-un fel sau altul, nu e cel mai rău dintre lucrurile pe care le putem face pentru noi înșine, în viața asta.

P.S. Nu e despre victimizare această postare. Pentru că astăzi mă simt mai puternică decât m-am simțit vreodată în viața asta. Ci este despre înțelegere, asumare și procesare reală a tuturor evenimentelor pe care le-am trăit cândva, fără să le acceptăm pe de-a-ntregul.