Manual de utilizare a vieții

Eterna reîntoarcere nu e doar un mit. Preluat din Antichitate și adus în actualitate de Nietzsche. E o condiție e vieții. Înainte de a număra existențe paralele ori succesive, garantate sau nu de propriile credințe, există o recurență a acestei instanțe numite viață. Un tipar ce generează foiletoane ștanțate de alte mâini. În moduri atât de asemănătoare, încât pare că doar liniile încrustate pe palmele celor care mânuiesc plăcile de imprimare diferă. Și uneori te miri. Și alteori te întrebi. Și adeseori te zbați. Încercând să cauți răspunsuri pentru măcar un sfert din ”de ce?”-urile care îți bântuie mintea. Și care îți macină sufletul. Doar că aceste căutări – de cuvinte, de gesturi, de priviri – în funcție de cutia de rezonanță a fiecăruia dintre noi, ne rătăcesc și mai tare. Pentru că labirintul în care ne învârtim e al altcuiva.

Avem un timp limitat. Atât cât e, pentru fiecare. Și un puzzle de recompus fiecare. Din piesele astea pe care tot noi le construim, cu fiecare zi pe care o trăim. Mai pierdem piese pe drum. Iar alteori facem schimb cu alți oameni. Crezând că vom putea, dăruind, să fim de folos altcuiva. Însă, de vreme ce nouă ne lipsesc atâtea și atâtea piese, pe care le-am aruncat în momente în care ne-am simțit măreți, sau pe care le-am oferit cu credință, în momente în care am iubit, sau care ne-au fost furate, în momente în care nu am înțeles cu adevărat realitatea pe care o trăim, nu putem întregi puzzle-ul nimănui. Nici pe al nostru. Nici pe al altcuiva. Oricât de bună intenția. Ori de mare credința. Ori de profundă iubirea.

În mine se zbat continuu cuvinte. Care mă absorb și care mă seacă de toată vitalitatea. Se zbat atât de tare, încât uneori le simt claustrarea. Și-aș vrea atât de mult să le domolesc, astfel încât să le pot ordona într-o formă coerentă. Și să le eliberez. Pe ele și pe mine, deopotrivă. Însă nu știu dacă zbaterea lor inconștientă e semnul că ar trebui să le aduc în conștient și să le adaug pe lunga pânză de confidențe pe care am țesut-o în ultimul timp. Nu știu care sunt tainele pe care ar trebui să le purtăm cu noi în solitudine deplină și care sunt cele care au un folos atunci când sunt împărtășite. Și nu știu dacă ecoul, oricât de vibrant, bate îndeajuns de departe, pe cât mi-aș dori eu să o facă.

Bunule Univers, când ne aduci laolaltă pe noi, oamenii, după legi și reguli pe care doar tu le înțelegi, pentru motive care doar pentru tine par să aibă un sens, dă-ne și un manual de instrucțiuni. Căci, nu știu dacă știi, dar puzzle-urile alea cu multe bucăți de cer pe ele nu sunt tocmai ușor de făcut.