Tic-tac

De câte ori ne spunem că ne-am născut în alt timp decât acela care ne era menit? Că nu suntem în epoca potrivită? Ori în anotimpul oportun?

Dacă doar ne-am auto-interoga, poate că nu ar fi atât de mare deranjul. Însă noi trăim așa. Defazați. Pentru că nu apucăm să împlinim o anume vârstă, că ne-am și adăugat deja un an în plus în buletin. Ca și cum cele 365 de zile care urmează vor fi fost trăite în avans. Nu apucăm să înțelegem prea multe din toamnă, căci e deja Crăciun. Iar debutul primăverii ne aduce Paștele. Cât despre finalul de iulie… e aproape toamnă. Nu știu dacă e o chestiune culturală, care ține de spațiul românesc. Ori dacă întreaga planetă funcționează așa. Însă fiecare miercuri care e ”aproape weekend” și fiecare prânz care e ”aproape seară” și fiecare azi care e ”aproape mâine” reprezintă o întreagă dizarmonie în coabitarea noastră cu noi înșine. Și cu timpul pe care și-așa ne e greu să-l pricepem. Și să-l decodificăm, în spiritul unei convenții statutate înainte ca noi să ne fi născut.

Tot acest militantism aproape agresiv pentru ”aici și acum” are totuși o noimă. Pentru că rezistența la a trăi momentul prezent, cu toate ajunsurile și neajunsurile sale, e uriașă. E mai simplu să aștepți un potențial mâine mai bun. Sau să ruminezi la acel ieri care ar fi putut fi altfel. Însă clipa asta prezentă, pe care atât de ușor o aruncăm la coș, e risipire de sine. Iar când va fi să contabilizăm toate aceste momente ratate, vom înțelege că viața nu a fost scurtă, de fapt. Ci plină de bătăi de inimă pe care nu le-am prețuit. Căci nu le-am ascultat cadența, atunci când s-au întâmplat. Și nu le-am înțeles nici algoritmul atât de simplu, în fapt: o bătaie de inimă, și-apoi o tăcere. Și-apoi o altă bătaie de inimă. Urmată de altă tăcere.

Trăim de atâtea ori cu dorința asta, pe alocuri absurdă, de a ne auzi altcineva bătăile inimii. Dar asta pentru că noi suntem atât de neputincioși. Și surzi de noi înșine.