Scrisoare pentru mama

Dragă mămico,

Am scris multe scrisori, de-a lungul vieții mele. Le-am scris unor oameni pe care i-am iubit. Sau pe care încă îi iubesc. Ție însă n-am avut puterea să-ți scriu niciodată. Sau poate ți-am scris cândva, pe vremea când n-aveam nevoie de un alfabet întreg să exprim ce simt. Mi-erau de ajuns doar câteva litere, care să compună acest ceva căruia îi spunem ”te iubesc”. Sigur, e o convenție această formulare. Îi puteam spune oricum altcumva. Succesiunea caracterelor e mai puțin importantă. Esențială e cadența bătăilor de inimă care fac ca o mână de litere puse laolaltă să sune armonios.

Mi-e tare greu să-ți scriu. Poate și de aici introducerea asta lungă care mă abate cumva de la intenția inițială. Îți scriam cândva, tot la zi aniversară, că eu ți-am trăit viața pe jumătate, în vreme ce tu ai trăit-o pe a mea întreagă. Probabil că din acest motiv mi-e greu să te văd pe tine fără să mă văd pe mine însămi. Cum mi-e la fel de greu să mă uit în ochii tăi. Aș da de ai mei, proiectați pe retina ta de mamă. Însă oglinzile mă fac să fiu anxioasă. Și nesigură. Și temătoare.

Buna mea mamă, anii din urmă m-au îndepărtat de tine. Uneori definitiv, alteori cu intermitențe. Nu știu cât a fost voință proprie și cât mâna destinului. Știu însă că am învățat multe. Poate și tu. Oricât ar fi de dureroasă distanța, ea ne educă în fel și chip. Și ne face să înțelegem lucruri pe care oricum altcumva n-am putea-o face. Nu sunt copilul perfect al unei mame perfecte. Nici nu-mi doresc să fi fost așa. Deși de-a lungul unui întreg șir de anotimpuri am căutat să fiu acel copil scos din cărți. Acel copil care să te bucure. Și să-ți fie pe plac. Ceea ce poate nu știi e că pe vremea când mă târam și gânguream, încercând să descifrez câte ceva din universul ăsta care părea la fel de uriaș atunci, cum e și acum, tu erai magicianul care croșeta totul. Întreaga mea lume se raporta la tine. Iar unica mea dorință era să te cuceresc pe tine.

Sigur, anii au trecut. Iar dorințele mele sunt multe astăzi. Bizare, uneori. Imposibil de înțeles, alteori. Dar așa trebuie să fie, buna mea mamă. Dezacordul e parte din legea firii. Și despărțirea, uneori. Sunt o fugară. Așa am fost mereu. Doar regulile stricte în care mi-am petrecut primii ani de viață m-au ținut în frâu. Însă eu nu mă pot statornici. Știu c-am să fug în continuare. O simt cu toată ființa. Însă nu fug de tine. Nu de tine mă îndepărtez. Ci de mine însămi. Încă nu știu cine sunt. Și până când nu voi afla, n-am să mă pot opri.

Chiar dacă nu îți arăt asta, nu înseamnă că nu ești permanent cu mine. În tot felul de momente. Proiectată pe tot felul de chipuri umane. Ești rana mea cea mai adâncă și pansamentul meu cel mai vindecător. Nu știu de ce. Sau poate că știu, pe sfert. Așa suntem construiți. Să moștenim dureri. De la cele care ne aduc pe lumea asta. Știu că atât cât ai putut și ai știut, ai făcut pentru mine. Mi-aș dori să știi și tu că orice fel de reproș ți-aș fi făcut, despre ceea ce sunt astăzi, e pentru că fiecare om, pe acest pământ, are un sistem propriu de translație a ceea ce primește din jur. Un sistem propriu de înțelegere a emoțiilor, a gesturilor, a faptelor. Așa a fost să fie. Așa este. Și probabil că așa va fi, ani îndelungați de-acum înainte.

Buna mea mamă, nu prea ne cunoaștem. Nu știm mare lucru una despre cealaltă. Poate că trăim în realități niciodată convergente. Poate că ceea ce ți-e ție credință, mie mi-e străin. Și viceversa. Poate că nu avem pasiuni comune, înțelegeri comune, dorințe comune. Însă ne curg prin vene aceleași picături de sânge. Nediluate nici de ani, nici de tăceri, nici de distanțe.

Sunt un om timid, mămico. Am doar o brumă de curaj nebun, în a le spune unor oameni că îi iubesc. În rest mă sufocă timiditatea. Și poate că am ”furat” de la tine acest fel de a fi. De-aia mi-e atât de greu să fiu în preajma ta. Și să te privesc în ochi. Și să materializez în cuvinte emoții și sentimente, în ceea ce te privește.

Am scris multe versuri în viața asta. Și poate că ție îți datorez acest izvor infinit de imagini poetice de tot soiul, care mă compun și mă consumă, zi după zi. Însă, dacă ar fi să aleg ceva, din tot ce am scris până acum, e ceea ce ți-am scris ție, cu patru ani în urmă:

Mama îți ține umbra.

Și palma.

Și veghea.

Și tăcerea.

Și viața.

Mama îți ține umbra.

Și pasul.

Și cuvântul.

Și voia.

Și lumea.

Mama îți ține umbra

Când tu ești prea mic

Să poți ține soarele.

La mulți ani, mămico! Te iubesc!