Scrisoare de demult

Dragă necunoscută (sau poate prea-cunoscută, cine știe?),

Poate că acesta e un început de roman. Sau poate o scrisoare de dragoste. Sau poate un poem lipsit de rime. Ori poate o călătorie imaginară prin vintrele cuiva care e prea împovărat de atâtea cuvinte nespuse și vrea să se lepede de ele. Așa cum poate.

Știi cum sunt poeții: misterioși, nătângi, visători. Îndrăgostiți de abstract. Și de metafore împachetate în culori pentru pigmenții cărora au plătit scump. Dar sigur că știi. Cum ai putea să nu știi, de vreme ce m-ai îndrăgostit de tine prin suferința propriului vers?

La fiecare întâlnire, am sentimentul că ne-am războit în alte vieți. Și-n asta doar numărăm pagubele. Pentru că știi, creierul uman încearcă să dea o formă oricărei informități. Are nevoie de sens chiar și acolo unde nu este. Altfel de ce ne-am repeta, în buclă, bieți viețuitori ai acestui secol la fel de incert precum precedentele, că toate au un sens pe lumea aceasta? Ori că ne întâlnim să ne destrămăm unii pe ceilalți cu sens? Observi câtă neputință e în acest dialog interior al nostru cu noi înșine? Pentru că, dacă sensul e în toate cele percepute și mai puțin percepute, atunci s-ar presupune că există o logică în spatele vorbelor pe care ți le-am înșiruit fără frâne. Și în spatele tăcerii tale, la fel de greu de înfrânat. Simți ironia?

Minulescu ne îndemna, în a XI-a sa poruncă, să ascultăm, să privim și să tăcem. Dar, vezi tu, din multa poezie pe care am scris-o și eu, și tu, n-am înțeles niciuna pe deplin succesiunea firească a îndemnului. Tu știi să privești și să taci. Dar nu să asculți. Eu știu să ascult și să privesc. Dar nu să tac. Și iată ce ușor se sfarmă acest orizont nemărginit al putințelor și neputințelor noastre. Prin acest firav clivaj al simțurilor.

Te rog, iartă-mă. Am repetat în buclă aceste cuvinte. Le-am spus mării, soarelui, stelelor, nisipului. Universului întreg. Neantului ăluia din care ți-am spus cândva că vin, atunci când m-ai întrebat de unde am apărut. Dar probabil că ai uitat asta. Am implorat toate aceste entități informe, cu lacrimi pe care am încetat să le mai număr, să-ți spună cele trei cuvinte, în această succesiune. Aș fi vrut să ți le spun eu, dar în mine număr imploziile numai când te știu în preajmă. La fel cum număr și fricile. Și puținele bătăi de inimă care mai știu cum să se ancoreze în realitatea asta neputincioasă. Îmi spunea cineva, cândva, că nu-i loc în aceeași teacă pentru iubire și pentru frică. Dar cine face regulile pe lumea asta?

Ciudat e că nu știu pentru ce îți cer iertare. Pentru că nu înțeleg prea bine unde am greșit. Pentru că te iubesc? N-aș vrea să mă ierți pentru asta. Ba chiar te rog să nu o faci. Pentru că te prețuiesc? Nici pentru asta n-aș vrea să mă ierți. Și totuși simt nevoia iertării tale mai mult decât pe cea a cuvântului tău. Ce bizarerie: când ai tot, vrei veșnicia; când n-ai nimic, o clipă e mai de preț ca orice altceva.

Am înțeles astăzi că nu te pot percepe cu toate simțurile. Concomitent. Mi-e teamă să te văd, dacă te aud. Ori să te ascult, dacă te văd. Și-oricât de mult dor mi-ar fi de ochii tăi, pentru că ei mi-au vorbit mai mult decât ai făcut-o tu vreodată, nu-i pot privi. Fără să mă sting. A mă uita la tine înseamnă a mă frânge dintr-o dată.

Nu-i plămada de carne cea care-ți scrie. Ci plămada de suflet. Poate că n-ai înțeles cum te iubesc. Cum nici eu nu am înțeles că, fără să vreau ori să știu, ți-am construit un mic altar. Chipul cioplit al decalogului, atât de interzis în lumea asta creștinată. Nici eu nu înțeleg prea multe din povestea asta. Iar sensul ăla din tot și din toate, care e pe buzele noastre, ale tuturor, l-am pierdut. Sau poate că nu l-am aflat niciodată, în fapt. Dacă e un sens în durere, e un sens și în iubire. Nu?

Mai am să-ți spun ceva. Cele pentru care mă judeci nu-s drepte de a sta în talgerul meu cu păcate. Căci moralitatea nu mi-e străină. Așa cum mi-ai spus, cândva. Dar știi și tu, nu e timp de iubire, când e prea mult timp de judecată.

Cine știe ce-i adevărat, din toate cele pe care le scrie cineva? Din tolba imaginației cuiva, pot răsări un milion de plăsmuiri. Nu-i așa, frumoasă necunoscută?