Vechile rezoluții
Că timpul trece repede, cred că o evidență pentru toată lumea. De fapt, eu nu cred, în totalitate, că trece repede. Ci că îl gestionăm precar, de cele mai multe ori. Totuși, indiferent de cum trece această convenție unanim acceptată, numită ”timp”, cred că cel mai important e să ne facă să înțelegem ceva din trecerea ei. Ca să nu fi fost degeaba.
Pentru mine, anul 2022 a fost unul alambicat, complicat, dureros, nemilos pe alocuri. Însă acum, când trag linia, încercând să înțeleg ce am trăit timp de douăsprezece luni, îmi dau seama că am rămas cu multe învățăminte. Pe care le împărtășesc, din credința că multe lucruri pe care le experimentăm au un filon comun. Și multe din cele pe care le avem de învățat, ca indivizi, pot să aibă aplicabilitate pentru un număr mare de oameni.
1. Uneori, când crezi că ai pierdut o bătălie / o relație / un om, câștigi, de fapt. Libertatea, în esență. Care e mai de preț decât orice altceva pe lumea asta. Suntem vanitoși, de multe ori, și credem că bătăliile pe care le pierdem ne îngroapă. Pentru că ne lezează ego-ul într-o asemenea măsură, încât avem senzația că nu putem să ne ridicăm cu fruntea sus. Însă niciun bebeluș nu învață să meargă altfel decât căzând. De un milion de ori. Așa că nici noi, ca adulți, nu putem altfel. Pentru că așa ne-am ridicat de când am apărut pe lumea asta. Căzând, mai întâi.
2. Harta nu e teritoriul. Realitatea, în esență, e una singură. Însă ceea ce înțelegem fiecare dintre noi, din această realitate, e un amplu proces subiectiv. Generat în urma unei liste lungi de experiențe individuale. Ale fiecăruia în parte. A pune laolaltă aceste experiențe atât de diferite, într-o înțelegere comună, e un proces imposibil. Și, dacă nu înțelegem asta, viața va fi un perpetuu conflict cu ceilalți. Și un întreg șir de dezacorduri.
3. Iubirea e un proces care curge lin. Dacă nu curge lin, s-ar putea să nu fie tocmai iubire ceea ce simțim. Ci un lung set de chestiuni recognoscibile, care ne dau senzația familiarității atât de pregnant, încât credem că raiul și iadul sunt echivalente. Sau măcar complementare. Sigur, iubirea nu e acel romantism absolut și desuet al secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Nu cred că a fost nici atunci, de fapt. Însă rolul ei, pe lumea asta, ar trebui să fie acela de a ne ridica din propria condiție, către o alta mai bună. Dacă asta nu se întâmplă, poate că ar trebui să ne punem niște semne de întrebare.
4. Limitele umane sunt un proces fluid. Cum și granițele teritoriale, fără intervenția politicului, ar fi la fel de fluide. Sunt puține lucruri pe care nu le putem face, pe lumea asta. Sunt multe însă acelea pe care credem că nu le putem face. Iar acest dezacord ne ține de multe ori captivi.
5. A spune și a face sunt două lucruri complet diferite. Dacă discursul nostru public nu e dublat de acțiuni concrete, în noi se creează un clivaj major. Insesizabil cu ochiul liber. Dar care ne seacă, treptat. Pentru că o minciună bună în fața unui adevăr complicat poate să ne servească. Însă un set lung de minciuni devin o povară pe care n-o putem duce fără consecințe, pe termen mediu și lung.
6. Ne suntem oglinzi unii altora. Fie că ne place ori nu. Și asta ne poate crea mult disconfort. Nu e ceva empiric, însă cred că fiecare oglindă care ne reflectă, într-un anumit timp și un anumit spațiu, are un sens anume. Al acelui timp și al acelui spațiu. Oglinzile nu ne corectează. Doar ne arată realitatea. Ce facem fiecare în parte, cu această realitate, e o alegere.
7. Grija de sine și egocentrismul exacerbat sunt două chestiuni diferite. Pentru că trăim într-o epocă în care suntem bombardați de îndemnuri, care de mai de care mai efervescente, de a avea grijă de noi înșine și de a ne iubi pe noi înșine, suntem complet decuplați de la ceilalți. Însă omul e, totuși, un animal social. Iar auto-izolarea asta mentală și centrarea excesivă pe sine n-are cum să aducă nimic bun, pe termen lung.
8. Echilibrul e o lege universală. Poate cea mai universală dintre toate, cu tot pleonasmul formulării. Dacă nu ținem cont de el, universul are grijă să ne răstoarne un pic realitatea, întru echilibru. Sigur, e un proces dureros, în esență. Dar unul plin de învățăminte.
9. Vulnerabilitatea înseamnă putere. Și libertate. Și conștiință de sine absolută. A-ți da voie să fii așa cum poți fi, atât cât poți fi, exprimând asta cu voce tare, e printre cele mai mari daruri pe care ni le putem face nouă înșine.
10. Viața e ceea ce e. Un corpus de întâlniri, experiențe, evenimente, trăiri, reacții, manifestări, senzații. Dacă le-am lua ca atare, fără nevoia de a le pune în categorii valorice și fără a ne suprapune identitatea de moment cu ele, am putea trăi mai liber. Fără infinite anxietăți și potențiale depresii. Și fără convingerea că suntem ceva sau altceva. Căci uneori suntem ceva, iar uneori altceva. Cum spunea Heraclit, nu ne scăldăm de două ori în apele aceluiași râu. Căci nici noi, și nici râul nu mai suntem aceiași.
✦