Scrisoare absurdă

Dragă Prezent,

Îți scriu aici. Cum o facem cu toții, de altfel. Pentru că nu avem curajul de a te privi în ochi. Întrucât nu am reușit, încă, să ne digitalizăm retina. Noi, omenirea-ți contemporană. Astfel încât să rezonăm măcar vizual cu tine. Pentru că uman nu mai funcționăm de multă vreme pe aceeași undă.

Te trăim tot mai rar, de ceva vreme-ncoace. Te trăim cu sincope. Care-și măresc dimensiunea până într-atât încât n-o să mai avem nevoie de tine, curând. Pare însă că nici de ale tale rubedenii nu suntem prea atașați. Nici de bătrânul Trecut, nici de mai tânărul Viitor. Pentru că ne-am izolat mințile. În aspațialitate și atemporalitate. În lumi în care nu ne-am născut. Și pe care nu le-am cunoscut, până nu demult. Dar fără de care nu mai putem ființa astăzi.

Te trăim combativ. Și revanșard. Mereu în defensivă. Ofensați și ofensând. Mereu convinși că dreptatea noastră este cea absolută. În fiecare dispută în care ne aventurăm. Mereu cu argumente. Pentru noi înșine. Și cu săgeți bine ascuțite. Pentru ceilalți.

Te trăim iluzoriu. Și banal. Rutinat și precis. Cu aceleași mișcări. Și aceleași drumuri. Și aceleași mize. Zi după zi după zi.

Te trăim însingurați. Împreună cu cei din jur. Dar separați de ei. Alienați și izolați în propriile cutii de mucava.

Te trăim iluștri. Pentru că, iată, ești generos. Într-atât de generos, încât să ne livrezi toată știința lumii, în decurs de câteva secunde. Printr-o banală apăsare de buton.

Te trăim grijulii. Pentru că „ne pasă”. Pentru că ne faci să vrem să schimbăm, prin tine, o întreagă planetă. Decăzută și înfierată, la rândul ei, de interese meschine ambalate în preocupări filantropice.

Te trăim opaci. Închiși în cercul nostru de cretă. Egocentrici. Și, mai ales, empatic-precari.

Te trăim. Netrăindu-te.

Netrăindu-ne.